Un an de PR

Ca să fie totul în stilul caracteristic, am să încep prin a vă spune că am început să scriu articolul ăsta de trei ori. Prima dată am scris o frază și n-am avut timp să continui, a doua oară l-am salvat sub ceva denumire dubioasă și nu-l mai găsesc, iar acum, într-un final, am reușit.

O știți p-aia cu tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un motiv, chiar dacă durează un timp până să descoperim cauza tuturor lucrurilor și, după cum spuneam, e nevoie și de un timp al nostru, ca să putem reflecta la astfel de lucruri. Mi-a luat o vreme să înțeleg de ce a fost necesar un an de presă cu muncă neplătită, un an de scris texte despre clanțe, seifuri și alte minuni, să rămân fără job și fără casă în aceeași săptămână. Toate, dar absolut toate chestiile astea m-au ajutat, într-un fel, să ajung unde sunt acum, într-o meserie pe care o iubesc.

Evident că un an a trecut fără să-mi dau seama de asta. Un de când fac PR cu acte în regulă a trecut în 1 Septembrie, dar de când mi-e tare drag au trecut aproape doi. Totul a început, desigur, cu workshop-urile pentru care am aplicat în ultima seară de înscrieri, la 23:30. Living on the edge, știu. O lună mai târziu, eram într-o sală în care 20 de oameni vorbeau chineză. Chiar și așa, ceva m-a făcut să vreau să înțeleg, să mă pun să vorbesc în fața unor oameni fără să mă gândesc că poate spun prostii (chiar dacă și acum am emoții colosale când vorbesc în public). Câteva luni mai târziu, am făcut și un internship. Toată povestea asta nu s-a terminat prea bine, pentru că nu eram în cea mai bună perioadă.

Totuși, le-am povestit oamenilor cu atâta pasiune despre asta încât câteva luni făceam freelancing în domeniu și mă ocupam de două pagini de Facebook, un site și o strategie de LinkedIN. Evident, n-aș fi reușit asta fără să existe cineva care să-mi răspundă la tonele de întrebări stupide, de fiecare dată cu calm și răbdare.

La sfârșitul lui august, în același an, încercând să mă bucur de ultima vacanță adevărată, am primit un telefon în care mi se spune: hai la Timișoara, ți-am găsit job. Și m-am dus. Am stat acolo opt luni. Am învățat lucruri, am cunoscut oameni, am făcut greșeli. Apoi, începând luna fac asta la my dream job.

Recunosc că pentru mine PR-ul nu a fost dragoste la prima vedere, ci i-a luat un timp să mă cucerească. Dar acum că a făcut-o, procesul e iremediabil. Iar pentru că articolul ăsta tinde să fie prea serios, vă spun că botezul în PR l-am făcut luna asta, când alergam pe tocuri prin Piața Unirii să cumpăr diverse chestii necesare pentru un eveniment. Dacă m-ați văzut, sper că ați râs bine.

Ca să nu fac mulțumiri ca la Oscar, o să spun doar că mă bucur că am dat de oameni cu multă răbdare, de la care învăț în permanență și care știu să ajute un om să crească.

Și da, e greu și obositor, dar al naibii de frumos.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *